20130721-134529.jpg

Am fugit la mare. Sa-mi slefuiasca valurile gandurile. Sa-mi usuce soarele amintirile. Sa-mi zdrobeasca nisipul visele. Am implorat marea sa ma dea inapoi. Sa ma ajute. Sa… Sa…Sa…
M-am intalnit cu ea cu greu. Soarele nu ne-a lasat sa ne privim. Am preferat sa ne atingem. Incet, discret, ca intr-un flirt inocent. Am fugit de ea, m-a prins de picior. M-am intors catre ea, mi-a intors valul spre adanc. Ne-am tot jucat, pana am ajuns sa uitam de “sa”.
Mi-am amintit atunci de spusele unei sculptorite, ca marea e “ea” si muntele e “el”. Ca marii ii place sa o descoperi, sa o respecti, sa o iubesti asa cum e, linistita sau agitata, involburata sau limpede, caci doar asa, pietrele trimisele muntelui vor fi modelate si slefuite. Iar muntelui ii te supui, el zgarie cerul de vrea, sfarama vise si zdrobeste vieti. Pe munte il asculti, il admiri, ii cauti comorile pe drumuri serpuite, il cunosti greu caci se ascunde sub covoare de verdeata, il apara tot ceea ce el ocroteste si creste, cateodata nu te lasa sa vezi nici cerul si atunci il accepti tacit si urci sau cobori…

20130721-134344.jpg

Written by admin